20 februarie

D’ale Tulcei – partea a 3 a

Unirea Dobrogei cu România a fost hotărâtă la Berlin, prin tratatul care a urmat războiului de la 1877. României i se recunoştea independenţa, în schimb i se luau cele trei judeţe din sudul Basarabiei, la care Rusia râvnea de mult. Bineînţeles, ca peste tot în istorie, lucrurile au stat mult mai complicat decât le prezentăm noi. 

            Retragerea turcilor din Dobrogea nu a însemnat şi preluarea imediată a ei de către români. Lucrurile au decurs mai anevoios. Trebuia mai întâi trasată pe teren graniţa cu Bulgaria, trebuiau legi şi regulamente, instituţii, trebuiau forţe de ordine (pentru că cerchezii şi başibuzucii devastau provincia), trebuiau oameni patrioţi şi competenţi care să „semene în Dobrogea nădejdea de mai bine”. Şi, mai ales, trebuiau preluate toate atribuţiile de administrare a provinciei de la ruşi, căci da, am fost stăpâniţi şi de ruşi (e drept, o scurtă perioadă, de la retragerea turcilor şi până la unire).

La 14 noiembrie 1878… 

            … are loc unirea efectivă a Dobrogei cu România, după cum proclama şi regele, pe atunci prinţul Carol: „Noi luăm astăzi în stăpânire Dobrogea, care devine şi este ţară românească…”

            Trupele române trec Dunărea şi sunt primite în toată Dobrogea cu mare bucurie şi emoţie, mai întâi la Tulcea pe 14 noiembrie, apoi la Babadag pe 17 şi Constanţa pe 23 noiembrie.


    De ce mai întâi la Tulcea?

            Poate din simplul motiv că era cea mai aproape de Brăila, acolo unde se aflau regele cu armata română. Sau (ca să ne simţim şi noi tulcenii un pic bine) poate pentru că Tulcea la vremea aceea era capitala Dobrogei, sediul paşei ce guverna întreaga provincia, cel mai dezvoltat oraş din zonă, astfel că era firesc ca primirea triumfală a armatei române să aibă loc aici, la noi. Până la 23 noiembrie toate atribuţiile erau preluate de la ruşi, care însă se lasă mai greu duşi; la 22 aprilie 1979 navele militare ruseşti părăsesc portul Tulcea.
Ostaşii români urmau să ia în stăpânire un teritoriu nou, fostă „ţară turcească”, cu locuitori de toate neamurile şi credinţele. Era firesc să existe emoţii şi nelinişti de ambele părţi.
             Aici intervine prinţul Carol cu două proclamaţii către dobrogeni şi armată, prin care urmăreşte să îi liniştească pe primii şi să îi îndrume spre bine pe ceilalţi. Sunt două mesaje foarte frumoase, cu cuvinte bine alese şi abitir cântărite. Se merită citite în întregime. Ascultaţi numai cum îşi îndeamnă regele soldaţii:

    „Ostaşi, în noua Românie, voi veţi găsi o poporaţiune în cea mai mare parte română, dar veţi găsi şi locuitori de alt neam, de altă religie. Toţi aceştia, devenind membri  ai Statului român, au drept deopotrivă la protecţiunea, la iubirea voastră. Între aceştia veţi afla şi poporaţiuni musulmane, a căror religie, moravuri se deosebesc de ale noastre.
       Eu cu dinadins vă recomand de a le respecta…”

            Mare, mare emoţie şi bucurie în Tulcea şi în toată Dobrogea. Tot oraşul, cu mic, cu mare, români, etnici, doreşte să se implice în pregătirile pentru primirea fastuoasă a armatei române. Se formează un comitet de orga¬nizare din mai marii oraşului, plus reprezentantul guvernului român şi consulul francez, un mare prieten al românilor. Vom mai vorbi despre el şi cu alte ocazii, aşa că reţineţi-i numele: E. Langle.
            Iniţial se vorbeşte să se construiască trei arcuri de triumf de către românii din Tulcea, dar se adaugă încă trei de la greci, evrei şi bulgari.  Ca să fie emoţia şi mai puternică, are loc şi un episod mai tensionat în care e implicat guvernatorul rus, dar lucrurile se finalizează fericit, aşa că nu insistăm. Pictorul Enache Cardaş îl pictează pe Carol şi pe soldaţii români, un tapiţer german confecţionează arcurile, care se instalează în port şi pe traseul pe care îl va parcurge armata română: Cheiul Dunării –Str. Carol (actuala str. Gării, care se prelungea până la sensul giratoriu de la Delta) – Palatul Paşei (azi Muzeul de Artă) – strada Sf. Nicolae (rebotezată între timp „a Progresului”, formată astăzi din două jumătăţi de stradă: din strada Păcii până-n Coloane şi de la Visa în sus spre Teatrul „Jean Bart”) – Catedrala Sf. Nicolae – Casele Ellman de pe Str. Babadag (nu le căutaţi, că nu mai există ).
La orele 15.00, pe cheiul Dunării din Tulcea debarcă în sfârşit trupele române: 3000 de dorobanţi, cavalerişti şi tunari. Atmosfera este de nedescris: sunete de fanfară, clopote trase de la toate bisericile din oraş, bubuit de tunuri şi urale nesfârşite ale mulţimii. 

            Conducătorul trupelor române, Generalul Gh. Anghelescu (Str. Toamnei din Tulcea i-a purtat cândva numele) este primit cu tradiţionala pâine şi sare. Onoarea îi revine celui mai vârstnic dintre fruntaşii Tulcei, fostul judecător Costache Boambă. Se rostesc cuvinte emoţionante. Pentru prima oară, după 460 de ani de stăpânire turcească, pe fostul Palat al Paşei  flutură stindardul românesc.
             Mulţimea este profund emoţionată, la fel şi soldaţii şi bravul lor conducător. Cu voia acestuia, drapelul de luptă e împodobit cu ghirlande flori. Trupele pornesc apoi pe strada Sf. Nicolae, plină ochi de mulţime, pe sub arcurile de triumf, spre Catedrală. (În fotografie se vede strada Sf. Nicolae de altădată cu arcul de triumf de la 1878 pe fundal )
             Aici Mitropolitul Nichifor oficiază o slujbă solemnă de mulţumire, un Te Deum, iar apoi armata română defilează pe strada Babadag. Generalul Anghelescu şi notabilii oraşului primesc defilarea de la balconul casei Ellman, cea mai arătoasă casă din oraş la vremea aceea, ce aparţinea celui mai înstărit comerciant. Peste câţiva ani, aceeaşi casă va găzdui şi cuplul regal aflat în vizită la Tulcea. 
             Mai toţi turiştii şi îndrăgostiţii din Tulcea ajung invariabil la Monument. Câţi dintre ei ştiu însă că obeliscul de granit, dorobanţul şi vulturul în zbor amintesc tocmai de acest moment istoric: unirea Dobrogei cu România?  Piatra de temelie a monumentului a fost pusă la un an după evenimentele pe care le relatăm mai sus, în prezenţa regelui şi a lui Mihail Kogălniceanu. Inaugurarea sa a avut loc însă abia după 19 ani, căci, ca şi pământul dobrogean în care a fost înfipt, Monumentul a trebuit să treacă prin multe peripeţii. 


Va continua…


Sursa : Lidia Visan


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu