Știuca - peștele polițist al apelor dulci

Știuca

           Știuca trăiește în toate apele dulci din Europa, excepție făcând doar Peninsula Iberică, Grecia, Albania și regiunea dalmațiană din fosta Iugoslavie. Poate fi întâlnită uneori chiar și în lacuri alpine, până la altitudinea de 1500 m, ceea ce demonstrează marea sa capacitate de adaptare la cele mai variate condiții. În România, știuca trăiește în toate apele dulci, atât curgătoare, cât și stătătoare. În apele lacurilor colinare și de șes ea poate fi întâlnită pretutindeni în aval de zona mrenei.

            Cele mai multe exemplare se găsesc în bălțile de revărsare ale Dunării, precum și în Deltă. Apare și în crescătoriile de pește, unde răspândirea sa în număr exagerat este împiedicată de piscicultori. Știuca poate fi găsită și în regiunile din apropierea vărsării Dunării, unde apele sunt semisaline (așa-numita apa "brack", adică apă dulce cu o salinitate scăzută), deși aceste locuri nu constituie un mediu prielnic pentru știucă (lacurile lagunare Razelm-Sinoe, Zmeica, Golovița etc.).
          Știuca are corpul alungit, ușor turtit lateral, capul de asemenea lunguieț, puțin curbat din profil. Botul seamănă cu ciocul de rață. Are o gură largă, cu fălcile care se deschid până sub ochi, în așa fel încât poate înghiți un pește aproape de aceeași mărime. Dinții sunt bine dezvoltați, puternici și ascuțiți. Maxilarul inferior este mai lung decât cel superior. O altă caracteristică este înotătoarea dorsală, situată departe de cap, în apropierea cozii, la același nivel cu înotătoarea de sub coadă. Linia spatelui este ușor bombată, în timp ce linia ventrală este dreaptă. Ochii sunt dispuși sus, în regiunea frunții. Coloritul știucii îi servește la camuflaj , fiind armonizat de culorile predominante in mediul în care trăiește exemplarul respectiv. Spatele poate varia de la gri-verzui la galben-verzui, aproape negru uneori sau cafeniu închis. Părțile laterale sunt completate cu pete maronii, oliv sau negricioase. Burta este uneori gălbuie, alteori albicioasă, presărată de asemenea cu pete mai mici sau mai mari. Întreg corpul are o strălucire roșiatică sau liliachie, la fel ca și înotătoarele, care sunt vărgate cu dungi cenușii dispuse transversal, pe mai multe rânduri. Cateodată capul și părțile laterale ale corpului sunt atât de des pătate, încât nu se mai poate observa culoarea de bază.

           Fiind o răpitoare feroce, foarte lacomă, știuca este un pește care se dezvoltă foarte rapid. De regulă, la vârsta de 1 an atinge deja 25-30 cm și greutatea de 250 g. Lungimea sa medie (în apele dulci din țara noastră) este de 40-50 cm, iar greutatea medie variază între 1 și 1,8 kg. Știuca poate atinge și o lungime de 1,5-1,8 m, în acest caz depășește greutatea de 20-22 kg, dar aceste exemplare sunt foarte rare. Spațiul de viață al știucii este constituit de apele dulci lent curgătoare sau stătătoare, ale căror maluri sunt acoperite de stuf, papură etc. De obicei preferă apa curată și evită porțiunile mlăștinoase , nu stă în adâncul apelor, putând fi întâlnită întotdeauna "între ape", în locurile unde mișună peștii de talie mică, care îi asigură hrana de bază. Printre sau lângă firele de iarbă sau de stuf din lac sau printre tulpinile de papură, grație coloritului său specific, se contopește cu mediul respectiv, unde stă la pândă, aproape nevăzută.
         În primele stadii de viață știuca trăiește în cârduri și, ca și ceilalți pești, se hrănește cu microorganismele din apă. Mai târziu devine solitară și aproape exclusiv ihtiofagă. Deși lacomă, știuca nu se hrănește tot timpul; cu toate că digeră repede și rămâne cu stomacul gol, stă zile întregi inactivă, pentru ca apoi să înghită mai mult decât îi este necesar.
         Activitatea știucilor se declanșează aproape simultan, nu numai într-un anumit loc sau într-o apă, ci pe un teritoriu mult mai larg, așa cum se întâmplă și cu încetarea hrănirii lor.Ca mai toți răpitorii, se reproduce de timpuriu, imediat ce s-a pornit topirea gheții, prin februarie și durează până în aprilie. numărul icrelor depuse nu depășește 300.000; culoarea lor este gălbuie și de 2.5 - 3 mm diametru.
         Are o vedere extrem de bună, dublată de elasticitatea și mobilitatea apreciabile ale corpului, înșfacă prada cu multă îndemânare cu ajutorul dinților săi puternici. Dinții îi servesc numai la prinderea prăzii, nu și la mestecarea hranei, deci îi folosește exclusiv pentru a mușca.

Peștii mai mici îi prinde de obicei de mijloc și îi întoarce apoi continuând să înoate pentru a-i putea înghiți cu capul înainte. Știuca este peștele răpitor cel mai mâncăcios și cel mai curajos din apele românești. S-a întâmplat adesea ca o știucă să înoate ore în șir cu un pește în gură, înghițit doar pe jumătate, pentru ca hrana consumată în prealabil nu fusese digerată încă și ultima sa captură nu mai avea pur și simplu loc în stomac. În lipsa unor pești de talie mică, știuca atacă și alte știuci de aceeași mărime, deși în acest caz captura ii poate fi fatală, deoarece se poate îneca. Canibalismul său, de asemenea, nu cunoaște limite: devorează propria progenitură, ba chiar în timpul reproducerii femelele mai mari mănâncă adesea masculii mai mici care, cu puțin înainte, le-au fost parteneri în actul reproducerii.
        Atacă orice i se ivește în cale și i se pare comestibil, indiferent dacă este vorba de un șoarece sau șobolan căzut în apă, șarpe sau broască, păsări mici sau insecte căzute pe luciul apei. S-au semnalat cazuri când știuci flămânde au pișcat de bot vacile duse la adăpat. Legat de apetitul știucii trebuie menționat faptul că nici în timpul iernii nu-i scade pofta, deși este mai greu să-și potolească foamea din cauza hranei insuficiente din această perioadă. În aceste luni, știuca duce o viață mai mobilă, nu stă la pândă, ci pornește la vânătoare.

        În unele crescătorii de pești din occident, în bazinele cu crapi mari, se introduc adesea intenționat câteva exemplare de știucă, care exercită în bazin rolul de "pește-polițist", adică mănâncă toate exemplarele mai mici ale unor specii fără valoare care s-au răspândit în heleșteu și care concurează crapul, consumând hrana care ii este destinată. Știuca este denumită și peștele-sanitar al apelor dulci și mai ales al crescătoriilor de crap, pentru că devorează toate exemplarele bolnave sau moarte din bazinul respectiv. Știuca este un pește extrem de rezistent. El nu moare nici în condițiile cele mai vitrege, iar dacă îi lipsește hrana, cel mult se dezvoltă mai lent.
       Carnea stiucii este destul de gustoasa, desi are multe oase. Si icrele sale sunt deosebit de gustoase.

Vor urma  Pescuitul la știucă dar și diverse rețete care se pot face din știucă.